O tocăniță numită România

Parcă suntem într-un roman suprarealist: în țară e un scandal al nebunilor, o isterie care tot crește și crește, iar la malul mării tot sosesc pachete cu cocaină.
Nici primăvara nu mai e primăvară, poate ninge săptămâna viitoare, dar nu știm dacă e ninsoare, poate că din ceruri se pogoară heroină…
Nicicând, dar nicicând spațiul public n-a fost mai jalnic, nicicând ceea ce numim democrație și viață politică n-au fost mai aproape de disoluție.
E imposibil să mai înțelegi ceva – totul e o amenințare, o bâtă, o instigare, peisajul politic e compus din figuri rudimentare, susținute de cete descreierate de ultrași, iar viitorul ni se amână încă o dată.
Nu putem spune că nu vorbim de lucruri importante – ideea e că nu vorbim despre nimic. Chiar despre nimic, uitați-vă, ascultați-i – pușcărie, amenințări, și laude, care cum a mărit alocații, pensii și altele…

Pe deasupra țării, astfel încât narațiunea să-și împlinească menirea fantastică, plutesc spitale regionale faraonice în vreme ce aici, pe pământ, oamenii se pun jos și mor, la poarta spitalelor.
Mi-am dat seama că alegerile sunt, de fapt, un prilej ca oamenii noștri politici să devină foarte proști și foarte violenți. Asta înseamnă campanie pentru ei: bă, vom urla unii la alții, să vezi, cu spume, îi vom face hoți, ei ne vor face trădători, contează cine va urla mai tare și cine va produce mai multă spumă la gură.
Dă-o naiba de politică, dă-o încolo de democrație, după treizeci de ani de ce-o fi fost noi suntem tot cu trădări de neam și țară, cu state paralele, cu masonerie, cu soroșisme și cu „Vin comuniștii!”.
Un ghiveci, o tocăniță jalnică de mesaje care să producă panică și isterie. Nimic bun nu poate ieși din asta.

Distribuie:

Copiază linkul
Linkul a fost copiat