Moartea noastră cea de toate zilele

A murit un medic. La Oradea, în timpul gărzii. Ieșise la pensie după patruzeci de ani de muncă și avea o pensie de 1280 de lei. Așa că mai făcea gărzi. Da, știu, sună ca naiba: muncea cu ziua. Zilier: „Luați-mă și pe mine, să mai fac un ban!”

Cred că ar fi mai multe de discutat aici. O dată situația în sine: anul trecut, în octombrie, din ce a numărat un medic din Craiova, erau peste patruzeci de doctori morți în gardă sau imediat după aceea. Asta așa, cât a apucat să contabilizeze pe această listă a durerii, pentru că… na, cine ar putea să știe câți au fost de toți în ultimii… douăzeci de ani să zicem. Omul era în gardă de aproape douăzeci de ore? De ce atâtea ore, cât de legal e asta? Douăzeci de ore? Nu e foarte mult? Nu e peste limitele de atenție, de concentrare ale unui om de ale cărui decizii depind vieți? Întreb, nu sunt intelectual ca deputatul Mitralieră, nu le știu pe toate!

Și încă ceva: de ce vorbim atât de puțin despre asta? De ce despre Orban și taxarea IT-iștilor ne batem ca chiorii o săptămână, iar despre asta discutăm doar așa, la modul „Eh, Dumnezeu să-l ierte!” De ce nu vorbim despre problemele de sistem: despre gărzile acestea care nu se pun ca vechime, despre pensiile acestea mizerabile și despre pensiile acelea speciale, despre necesarul de medici și despre ce s-a întâmplat între timp: au mai plecat doctori sau nu? Normal, pleacă oamenii.
Dar nu, nu vorbim despre asta. Sau o facem foarte prost. La fel am impresia că se întâmplă cu cimitirul de la Valea Uzului. Mă întreb așa… un muncitor necalificat, un om care trage cu cârca toată viața, oare cât are pensie? Un leu?

Și mă întreb asta văzând pensia unui medic, după patruzeci de ani de muncă. 1280 de lei? Mă rog, perversă strategie a statului, pentru că, până la urmă, uite, nici de banii ăia nu mai ajungi să te bucuri.

Distribuie:

Copiază linkul
Linkul a fost copiat