Optsprezece mii de copii au ambii părinți plecați la muncă în stăinătate. Iar totalul copiilor cu un părinte plecat în străinătate este de nouăzeci și cinci de mii.
Cunoaștem problemele acestor copii. Din păcate, uneori se ajunge și la sinucidere, am tot văzut asta la televizor. Copii care își pun capăt zilelor de dorul părinților. Ce poate fi mai trist?
Numerele pe care le-ați auzit mai înainte sunt în creștere față de trimestrul precedent. Asta apropo de imbecilii care zic că se întorc românii în țară, că sunt cozi la graniță!
Nu se știe niciodată dacă acești copii mai sunt în întreținerea părinților sau dacă acolo unde trăiesc acum – bunici, mătuși, unchi, verișori frați, surori mai mari – au tot ce le trebuie sau sunt tratați corespunzător.
Da, nu se știe dacă acești copii mai sunt în întreținerea părinților. Cum adică? Simplu: mulți părinți pleacă și sunt plecați cu totul. Rup legătura cu familia din țară. Mulți divorțează, dar mulți sunt din păcate cei care uită de copii. Pur și simplu.
Niciodată nu am auzit pe vreun ministru vorbind. Unde vreau să ajung cu asta? La faptul că problema aceasta a migrației, a plecării din țară, este văzută de fiecare dată ca „ne pleacă creierele”, „ne pleacă mâna de lucru”, pentru că da, așa sunt lucrurile azi: suntem văzuți ca mână de lucru, creiere mai mult sau mai puțin pregătite pentru munci mai simple sau mai complexe.
Nu auzi un politicn spunînd: „Dă-o, frate, încolo de muncă, problema e că pleacă părinții de lângă copii sau copiii de lângă părinți, rămân pe unde rămân și plâng unii de dorul altora.
Oameni ai munci și buni contribuabili, despre asta e vorba pentru politicieni. Restul: copii care cresc cum cresc, părinți bătrâni uitați prin țară, eh, asta e altceva, asta nu e treaba nimănui, nu?
BitStone