ECONOMIA (NU) E O ȘTIINȚĂ 

După decernarea premiilor Nobel pentru economie de anul acesta, au apărut câțiva oameni care au susținut că economia nu e o știință, sau că economiștii produc rezultate în susținerea unor ideologii. 

Premiul a fost împărțit de trei economiști. Printre ei se află David Card, cunoscut pentru faptul că a reușit să transforme evenimente din lumea reală într-un fel de laboratoare de studiu în care a testat aplicabilitatea unor teorii economice. Adică a creat niște ”experimente naturale”. De exemplu, într-o lucrare celebră din 1994, în care nu au găsit nicio afectare a locurilor de muncă ulterior unei majorări a salariului minim, David Card împreună cu Alan Krueger își descriu studiul astfel:

Pe 1 aprilie 1992, salariul minim din New Jersey a fost majorat de la 4,25$ la 5,05$ pe oră. Pentru a evalua impactul acestei măsuri am studiat 410 restaurante de tip fast-food în New Jersey și în partea de est a statului Pennsylvania înainte și după majorare. […] Nu am găsit nicio dovadă că majorarea salariului minim a redus angajările.

Cei doi economiști au profitat de faptul că statul New Jersey din SUA a majorat salariul minim, în timp ce statul vecin Pennsylvania l-a menținut la aceeași valoare. Așa că au obținut un ”experiment natural” în care exista un ”grup de tratament” și un ”grup de control”. Grupul de tratament era reprezentat de restaurantele din New Jersey care au văzut o creștere a salariului minim (adică li s-a aplicat tratamentul real al creșterii salariale), iar restaurantele de peste graniță, din estul statului Pennsylvania, care au menținut salariul constant, reprezentau grupul de control (echivalentul grupului care primește placebo într-un experiment medical). Comparația dintre cele două state a arătat că majorarea salariului minim nu a distrus locurile de muncă. Mai mult, lucrarea a arătat și că majorarea salariului minim în acest caz specific a condus de fapt la o creștere a locurilor de muncă în statul New Jersey prin comparație cu statul Pennsylvania (unde și salariile și locurile de muncă au rămas la același nivel).

Premiul Nobel a fost câștigat pentru identificarea acestei posibilități – de a folosi situații în care niște evenimente întâmplătoare sau niște politici publice creează condițiile asemănătoare unui studiu clinic, în care un grup de persoane este tratat diferit. În cazul lui David Card, a fost recunoscută importanța contribuției lui empirice în domeniul economiei muncii – adică testarea unor teorii în lumea reală. 

Evenimentul transmite un semnal important despre direcția în care se îndreaptă domeniul economiei și despre ”revoluția credibilității” pe care o conduc unii dintre economiști. Tot mai mulți dintre ei încep să se despartă de imaginea lor clasică de teoreticieni care desenează aceleași modele vechi, complet deconectate de felul în care arată lumea acum. Pentru că această deconectare a produs efecte tot mai greu de ignorat. 

Un astfel de rezultat precum cel din cercetarea lui David Card și Alan Krueger era ceva nespecific și ieșit din comun în 1994, într-un domeniu în care ideile care nu respectă teoria din manual sunt considerate aproape o erezie. Dar chiar și acum teoria din manual încă mai e aceea că dacă majorezi salariul minim, oamenii rămân fără loc de muncă. Atât de repetată a fost ani la rând această idee, încât oameni simpli (în sensul de nespecialiști în domeniu) o repetă și o susțin chiar și atunci când e vorba despre creșterea propriilor salarii. 

Însă ceea ce demonstrează contribuțiile empirice în acest domeniu este că nu poți folosi întotdeauna niște corelații universale ca să formulezi politici publice specifice. Domeniul salariilor minime este doar unul dintre cele în care David Card a arătat că teoriile nu își găsesc întotdeauna aplicabilitate în practică. Într-o altă lucrare, a mai demonstrat tot printr-un experiment natural că un influx mare de imigranți nu va conduce automat la scăderea generală a salariilor. 

Există oameni care numesc ”propagandă socialistă” orice rezultat al economiștilor în domenii precum munca, sărăcia, sau inegalitatea, care arată că în prezent lucrurile nu mai funcționează așa cum spun teoriile economice clasice. Fac asta pentru că nu le mai sunt confirmate convingerile.

Această agățare de ideile vechi nu se manifestă doar în economie, ci în cele mai multe dintre domenii. Într-un material precedent am vorbit despre faptul că dintr-un număr de 100 de experimente psihologice desfășurate în trecut, doar 40% și-au reconfirmat rezultatele folosind metode mai riguroase din prezent. De exemplu, celebrul experiment al închisorii din Stanford, cel care demonstra că aparența autorității îi face pe oameni să se poarte în cele mai crude moduri cu cei pe care îi percep ca fiind supuși lor, a fost recent demontat. Psihologul Philip Zimbardo, cel care a creat experimentul, refuză însă, în fața tuturor dovezilor, să admită că rezultatele cercetării lui sunt eronate. Și o face argumentând că toate dovezile împotriva experimentului său sunt ”un atac personal”, ”un atac împotriva credibilității profesionale”. Zimbardo, care are acum 88 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuți psihologi din America. Statutul obținut prin acest experiment face ușor de înțeles agățarea lui cu orice preț de o idee care s-a dovedit a fi eronată.  

În fiecare domeniu există oameni care și-au construit o întreagă identitate în jurul ideilor pe care le susțin. Așa că atunci când acele idei sunt demontate de realitate, un întreg mecanism de apărare se activează. Însă noi, cei ce nu suntem în pericol să ne pierdem credibilitatea dacă ne răzgândim, nu avem niciun motiv să rămânem legați de niște teorii învechite, dacă dovezile reale care le contrazic sunt tot mai multe și mai credibile. Ba chiar studiile arată că suntem percepuți ca fiind mai prietenoși, mai plăcuți de cei din jur, dacă recunoaștem că am greșit.

Într-un interviu din 2016, David Card a spus:

”Baza cunoștințelor noastre în economie este mult sub nivelul la care ai crede că este. Ceea ce îi enervează pe non-economiști cel mai tare la economiști este această certitudine incredibilă că ar ști despre ce vorbesc, când realitatea este că nu prea știu”. 

Card vorbește despre incertitudinea care planează asupra oricărei aplicabilități a unei teorii economice în practică ca despre un fel de ”ceață” și afirmă că nu știe pe nimeni care să fi reușit să scape de ea. 

Indiferent dacă economia ne confirmă sau nu convingerile, dacă credem că e o știință sau nu, există un mod mai bun de a ne raporta la economiști, pe care l-am regăsit la economista Esther Duflo, la rândul ei câștigătoare a premiului Nobel (tot pentru studiile aplicate în practică): economiștii sunt niște instalatori care nu ar trebui să găsească soluții universale, ci să rezolve probleme din lumea reală în situații specifice.

 

Ție ce dovezi au reușit să îți schimbe convingerile? Scrie-ne la [email protected] 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, dă mai departe acest material. 

Dacă vrei să afli în fiecare săptămână care mai e starea ideilor, te poți abona la newsletter-ul nostru introducând adresa de e-mail aici

Găsești aici articolele din săptămânile trecute.