Înainte să se întâmple în Don’t Look Up, s-a întâmplat și în viața reală

 

”Dacă ai ști că ești la ultimele pagini din povestea oamenilor, despre ce ai scrie? Cum ai scrie? Ce estetică ai avea? Ai folosi mai multe cuvinte decât e necesar? Ce fel de poezie ai scrie? Și ce s-ar întâmpla cu umorul? Am mai putea să râdem cu sentimentul că acestea sunt ultimele zile?”, se întreabă poetul și scriitorul Ben Okri într-un articol în care vorbește despre nevoia unei noi forme de creativitate: creativitatea existențială. 

O formă de creativitate existențială este și filmul Don’t Look Up. Abilitatea de a ne imagina lucrurile de care ne este cel mai teamă e o ustensilă pe care natura ne-a oferit-o, ca să ne putem pregăti să înfruntăm acele lucruri, atunci când (și dacă) ele se vor întâmpla. Asta fac și distopiile și utopiile: ne arată ce viitor trebuie să evităm și ce viitor ne-am putea dori. 

Însă ideea riscurilor existențiale care să conducă la dispariția unor civilizații sau chiar a speciei umane nu este una care să ne preocupe în mod real. Iar atunci când ideea apare în filme, o acoperim tocmai cu zgomotul ironizat în scenariul Don’t Look Up: dezbatem actul artistic. E bun, e prost, e plictisitor, e amuzant, are tușe de satiră prea groase – am citit și auzit cu toții descrierile filmului.

Dar indiferent de forma pe care o îmbracă, subiectul dezbătut în film, cel al riscurilor existențiale (fie că apar sub forma unor comete, a unor asteroizi, a încălzirii globale sau a unui virus), este unul important. Nicio dezbatere din lumea reală nu a atras însă atât de mult interes precum filmul. Pe lângă toți oamenii de știință, există autori și jurnaliști care vorbeau exact despre această stare a lucrurilor cu mult înainte ca niște actori cunoscuți să reușească să atragă atenția asupra lor. Unul dintre ei este George Monbiot.

”Dacă un asteroid s-ar îndrepta înspre Pământ și am deschide radioul, probabil am auzi: subiectul zilei de azi este – care e cel mai amuzant lucru care vi s-a întâmplat în timp ce mâncați un kebab? Acesta este modul prin care lumea se va sfârși, nu cu o bubuitură, ci cu glume”, scria George Monbiot într-un articol publicat în The Guardian la finalul lunii octombrie a anului trecut, în care menționa o analiză care arăta că, în anul 2020, în Marea Britanie, cuvântul ”prăjitură” a fost menționat la televizor de 10 ori mai mult decât ”schimbări climatice”. ”Banana bread” a fost menționată mai mult decât ”energie eoliană” și ”energie solară” împreună. ”Acest raport arată că alegem irelevanța în fața catastrofei globale. Porniți orice post de radio, la orice oră, și veți auzi cum funcționează distragerea atenției. În timp ce în jurul lumii incendiile fac ravagii, inundațiile mătură mașinile de pe străzi și distrug culturile, veți auzi o dezbatere despre importanța de a sta jos sau în picioare în timp ce îți pui șosetele, sau o discuție despre tocătoare de lemn pentru câini. Nu inventez exemplele astea, am dat peste ele în timp ce schimbam posturi de radio în zile în care aveau loc dezastre climatice”, completează Monbiot.

În filmul Don’t Look Up, cercetătoarea care a descoperit cometa ce se îndreaptă înspre Pământ izbucnește în plâns în timpul unei emisiuni la televizor, din cauza trivialităților pe care le primește ca răspuns la mesajul pe care îl avea de transmis: lumea urmează să se sfârșească. E imediat ”viralizată” și catalogată ca isterică sau tulburată psihic. Însă, înainte să se întâmple în film, s-a întâmplat și în viața reală. Invitat într-o emisiune în care se discuta despre protestul ”Insulate Britain”, George Monbiot a izbucnit în lacrimi încercând (din nou) să explice că ne aflăm în fața colapsului sistemelor de susținere a vieții pe Pământ.

Mișcarea Insulate Britain, despre care se discuta în emisiune, susține nevoia de izolare a locuințelor ca metodă de reducere a emisiilor de dioxid de carbon, dar și ca metodă de a ajuta mii de familii din Marea Britanie care trebuie să aleagă între mâncare și căldură în fiecare iarnă. În ciuda promisiunilor politicienilor, puține progrese au fost făcute în acest sens. În septembrie 2021, un grup de protestatari Insulate Britain a blocat traficul pe câteva artere importante din Londra, într-o încercare de a-și face cumva vocea auzită. Știrile cu oameni nervoși, împiedicați să ajungă la muncă, la cumpărături, sau chiar la spital au făcut înconjurul televiziunilor. Unii dintre protestatari s-au așezat pe asfalt în fața mașinilor, în timp ce șoferi disperați să își continue drumul amenințau că trec peste ei. Mulți dintre protestatari au fost ridicați de forțele de ordine și închiși. 

Ceea ce a ajuns să fie dezbătut la televizor a fost dacă acest mod de a protesta este justificat, dacă împiedicarea altor oameni să își vadă liniștiți de viețile lor nu cumva este o intruziune prea mare, dacă nu cumva există forme de protest care să poată fi mai ușor ignorate, dacă nu cumva am putea totuși să ne păstrăm ”normalitatea” în fața oricărei amenințări.  

Această normalitate pe care vrem să o păstrăm în fața tuturor semnelor că sistemul fragil în care trăim se destabilizează este cea care l-a făcut pe George Monbiot să își piardă răbdarea și să plângă în direct la televizor. Așa cum zice scriitorul Ben Okri, ”nu multor oameni le este dat să simtă că sfârșitul timpului se apropie. Poate că acele civilizații antice ale căror societăți erau pe cale să fie distruse de invadatorii veniți pe mare au simțit asta. Dar nu mă pot gândi la nimeni care să aibă datele că sfârșitul se apropie, care să vadă cum faptele se revarsă asupra lor în fiecare zi și, totuși, să continue ca și cum totul ar fi normal”.

Oamenii de știință ne spun că ne aflăm în fața celei mai mari crize pe care omenirea a întâlnit-o vreodată și că timpul se scurge. Ceea ce ni se arată la televizor, însă, este imaginea unei șosele blocate, a unei mame căreia îi este imposibil să își ducă copilul la școală și să ajungă la timp la muncă, a unei fetițe care ratează lecțiile de dans – toate acestea din cauza unor proteste care vor să atragă atenția asupra crizei climatice. Cei ce își riscă libertatea (și uneori chiar viețile) în astfel de proteste o fac din disperarea faptului că nimeni nu pare să înțeleagă gravitatea lucrurilor; o fac din disperarea faptului că decidenții au făcut tot ce era posibil ca să evite colapsul sistemului financiar în timpul crizei din 2008, însă nu fac nimic ca să oprească colapsul sistemelor care susțin chiar viața pe Pământ. 

George Monbiot este activist și jurnalist de mediu și a scris mai multe cărți despre distrugerea sistemelor de susținere a vieții pe care ni le oferă planeta noastră. Când ai toate faptele și toate reprezentările faptelor atât de vii în mintea ta, când devii conștient de ele, le documentezi și le înțelegi, să fii întrebat ce anume îți provoacă emoțiile pe care în mod evident alții nu le simt este descurajant. ”Am doi copii și în fiecare zi mă întreb dacă am făcut ceea ce trebuie”, începe Monbiot să răspundă înainte ca vocea să îi tremure. Iar reacția moderatorilor, la fel ca în film, este să mute atenția dinspre el, să facă o mică glumă, să continue să analizeze eficiența acestor forme de protest. 

Dar până la urmă ce mai este eficient în acest demers? Cum anume mai poate fi mesajul transmis?

”Nimeni nu vrea să te vadă supărat, George”, ”dacă am fi în studio, te-aș îmbrățișa”, sunt răspunsurile la reacția lui Monbiot, care e numit ”pasionat” de subiect.

Însă George Monbiot nu s-ar referi la el ca fiind pasionat, ci mai degrabă disperat să transmită singurul lucru care contează în aceste discuții: ”Nu trebuie să vă pară rău pentru mine. Asta nu e despre mine. E despre noi toți. Simt ceea ce cred că noi toți ar trebui să simțim. Am putea să pierdem tot. Tot ceea ce este atât de frumos în viețile noastre și pe planeta noastră. Sistemele care susțin viața pe Pământ pot să absoarbă cantități mari de stres, însă după un anumit punct, clachează și se destabilizează. În acel moment, viața pe Pământ devine insuportabilă nu doar pentru noi, oamenii, ci și pentru celelalte forme de viață. Suntem disperați să transmitem acest mesaj. De ce anume e nevoie? Ce trebuie să mai facem?”
Există un studiu care arată că e nevoie ca 25% din oameni să fie convinși de o anumită idee pentru ca schimbarea sistemică să aibă loc. Când acest procent e atins, societatea își schimbă cursul. Așa că e nevoie să ne strângem milioane de oameni și să cerem schimbările necesare care să asigure că planeta noastră rămâne propice vieții. Iar pentru asta, trebuie să spunem a

_______________________________________________________________
Rubrica Starea Ideilor, găzduită de Anca Stănescu, apare în fiecare sâmbătă în newsletter-ul Starea Săptămânii, la care te poți abona introducând adresa de e-mail
aici

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, dă mai departe acest material. 

Găsești aici articolele din săptămânile trecute.